Povestiri din Floreşti

Satul Floreşti aparţine de comuna Alexandru Vlahuţă şi se află la vreo 50 de kilometri de Bârlad. Cu maşina ai putea ajunge cu uşurinţă în mai puţin de o oră, însă drumul destul de anevoios te provoacă la o luptă grea cu gropile. De o parte şi de alta a drumului, o vegetaţie uscată vorbeşte despre traiul oamenilor din aceste locuri. Verile secetoase şi frigul sosit prea devreme lasă în urmă o secetă cum rar mai întâlneşti. Când cade bruma, se îngălbeneşte tot. După mai bine de o oră de mers, ajungem în satul Floreşti, locul prin care cândva, marele poet Eminescu, pe atunci revizor şcolar, şi-a purtat paşii.

Un sat legendar
O legendă spune că Alexandru Ioan Cuza, auzind de robii care lucrau pământurile mănăstirilor, s-ar fi îmbrăcat în târgoveţ, ar fi venit pe aceste meleaguri, lăsându-şi caii să pască în lucerna mănăstirii. Din ordinul preotului, domnitorul a fost arestat şi închis în beciurile mănăstirii, iar caii sechestraţi. Seara, când s-au dus la el cu un blid de mâncare, s-a dezbrăcat de hainele de târgoveţ şi a rămas în hainele de domnitor. Părintele Nil a fost imediat înştiinţat că în beciuri se află domnitorul. Se spune că, după această întâmplare, Cuza a promulgat setul de legi referitor la secularizarea averilor mănăstireşti. Datorită faptului că lucrau legaţi în lanţuri la mănăstire, o parte dintre săteni se numesc, de atunci, dezrobiţi, iar cei care locuiesc în cealaltă parte a satului, dincoace de apa Sinila, şi-au făcut apariţia ulterior, după împărţirea pământurilor.
Numele satului vine de la o maică, care purta numele de Floarea sau Florentina. Se spune că ea ar fi avut pe undeva, prin pădurea Humăriei, un mic schit, cu puţin timp înainte de bătălia de la Vaslui. Într-o vreme când obiceiurile de la sat sunt pe cale de dispariţie, sătenii din Floreşti rămân continuatori ai tradiţiilor strămoşeşti. „Avem nişte obiceiuri frumoase, de sute de ani, pe care încercăm să le conservăm”, spune Doina Marcu, educatoare în sat.

Poştaşii din Floreşti
La Agenţia din Floreşti, îl găsim pe agentul poştal Constantin Perju sau Costel, cum îi spun oamenii. El are 38 de ani, iar de 9 ani e angajat la Poştă. Cel care i-a îndrumat paşii spre această activitate este un unchi de-al său, Mircea Plăcintă, acum pensionar cu 40 de ani de poştă în spate.
Programul lui Costel nu e deloc uşor. „La 8 dimineaţa mă prezint la serviciu, fac curăţenie, îmi aranjez actele, la 11.25 vine maşina, facem schimbul, îmi pregătesc geanta şi plec în sat, uneori pe jos, alteori cu şareta sau cu căruţa. Când sunt aglomerat iau şareta, că merge repede”, spune el. La fel ca toţi poştaşii care se respectă, Costică are şi el un motoscuter, care acum e „tras pe dreapta”. Se pare că cel mai comod mijloc de transport rămâne cabrioleta, pe care poştaşul nu o poate lua întotdeauna, de teamă să nu se murdărească de noroi. Acum iernile sunt mai blânde, dar „în primii ani de poştă, iarna a fost greu. Mi se lipeau genele de ger ce era. Mergeam călare cu geanta în spate, la pas, urcam dealul, zăpada până la brâu. Mi-era frică să nu cadă calul în zăpadă şi să nu îl mai pot scoate”, povesteşte poştaşul. Calul poştaşului răzbea, cu greu, prin troienele de pe uliţele satelor, Costel fiind uneori nevoit să renunţe la şaretă şi să încalece animalul care abia de se mai ducea pe el. „Ningea de nu vedeai nici în faţă, nici în spate”, îşi aminteşte Costică. Agentul poştal are un cal bun, proprietate personală, spune el. Pentru a fi poştaş la sat trebuie să ai cal, căruţă, cabrioletă şi spaţiu de agenţie. La Floreşti, agenţia poştală se află în interiorul căminul cultural care aparţine de primărie.
Deşi munca de poştaş l-a pus, nu o dată, la grea încercare, Costel a rămas acelaşi om plin de optimism şi voie bună: „Că ninge, că plouă, poşta merge înainte. Oamenii zic că, pe aşa frig, nici nu mai trebuie să merg la ei.”

O legătură solidă
În sat au mai rămas bătrânii. Tinerii au plecat în lume să îşi caute un rost. De obicei, tolba poştaşului e plină cu scrisori, lucru rar în ziua de azi. Poştaşul din Floreşti este mesagerul veştilor bune, spre încântarea bătrânilor care aşteaptă cu sufletul la gură veşti de la copiii plecaţi peste graniţă. „Am un bătrân la Fundul Văii care nu vede să citească, e singur şi mă pune să îi citesc eu scrisorile. S-a bucurat când a auzit că băiatul şi-a luat maşină, că s-a aşezat la casa lui şi că se întoarce acasă de Sfântu’ Dumitru”, spune Costel.
Între poştaş şi oamenii din Floreşti s-a format, în timp, o legătură solidă. Bătrânii îl văd ca pe propriul lor copil iar el, la rândul său, se simte solidar cu necazurile care i-au copleşit acum, la bătrâneţe. „Sunt foarte apropiat de oameni, uneori le duc şi coletele acasă, deşi nu sunt obligat, dar ei sunt bătrâni, se deplasează greu.” Mulţi dintre ei sunt trecuţi de 80 de ani, unii au chiar peste 90 şi nu se mai pot deplasa. De aceea, toată nădejdea lor e la Costel, mai ales că în sat nu există dispensar. Medicul vine doar o dată pe săptămână, iar dacă drumul e înzăpezit, nici salvarea nu ajunge până aici. Costel este cel ce inspiră încredere sătenilor care îl aşteaptă cu braţele deschise. „Îmi mai aduce scrisori de la copii. E om serios şi corect. Nu întârzie cu plicul, cu pachetul, cu banii. Dacă noi nu putem să ne ducem la el, vine el la noi. Eu am peste 80 de ani şi e greu să mă deplasez”, spune Ileana Păduraru care vorbeşte cu el ca şi cum l-ar cunoaşte de-o viaţă.
De singurătate, bătrâni şi bolnavi, oamenii îşi spun oful poştaşului care, răbdător din fire, stă să îi asculte până în amurg iar de la Dealul Secării până la Floreşti sunt vreo cinci kilometri de mers. „M-a prins şi noaptea pe drum. Acum e asfaltat, dar înainte era noroi şi căruţa mergea mai greu”, spune el. Însă pe drumul care leagă Floreştiul de Dealul Poieneşti, şi roţile de la căruţă au obosit să se mai învârtă. Aici drumul nu mai este asfaltat şi nu o dată poştaşul era cât pe ce să-şi piardă cizmele în glodul de pe uliţă. „Ca să nu le pierdem, le legăm”, spune el, şăgalnic.

Peripeţii de poştaş
Cât e ziua de lungă, Costel Perju nu mai pridideşte cu treburile. Tocmai de aceea, el nu are un program fix. „Programul meu se termină când se termină şi trimiterile de expediat.” Ba la picior, ba cu şareta, el străbate, singur, patru sate: Floreşti, Dealul Poieneşti, Fundul văii şi Dealul Secării. Traseul poştaşului e lung de 25 de kilometri şi, cu toate scurtăturile pe care le ştie, nu poate evita pădurile de pe dealurile din împrejurimi. Dar chiar dacă îl prinde noaptea pe drum, el nu se descurajează. „Animale periculoase în pădure nu sunt. De cele cu două picioare trebuie să ne ferim”, spune el, râzând. Acum, prin pădure, mişună doar mistreţii. Dar pe vreme când nea Plăcintă era poştaş, lupii erau un mare pericol pentru oameni. «Când eram copil şi mă jucam afară cu copiii, numai ce văd un lup. Am zis că-i câine. Era roşu tot la bot, tocmai mâncase oaia, iar noi am început să-l alungăm cu pietre. Tata mi-a zis: „Măi, nebunule, e lup, mai arunci şi cu pietre după el.” L-am alungat, dar dacă se întorcea la noi, ne făcea surcele.»
Spre deosebire de lupi despre care se ştie că sunt vânători ageri şi de temut, mistreţii nu atacă decât atunci când sunt atacaţi. După atâţia ani de poştă, nea Plăcintă a căpătat experienţă cu sălbăticiunile. „Îmi amintesc când veneam de la şedinţă de la Ghergheşti şi m-a prins noaptea pe drum, mergeam prin pădure, pe jos, şi m-am întâlnit cu 20 de porci. Altă dată, s-au nimerit în drumul meu, tot pe Valea Ghergheştiului. Când am văzut, m-am suit într-un copac şi am stat acolo vreo oră până au plecat. Erau vreo cinci, şase, dar mari şi flămânzi. Dacă îi stârneşti, te fac praf. ” Şi nu doar atunci. Instinctul de apărare îi face gata de atac dacă îşi simt puii în pericol. „Tot aşa, mă ducea la şedinţă. Era vară, pe la ora 5, şi numai ce văd o scroafă cu purcei mari. Am prins pe unul din ei care s-a împotmolit şi când l-am luat în mână a început să ţipe. Băi frate, când s-a întors scroafa cu tot cu purcei înapoi, l-am aruncat cât colo”, povesteşte nea Plăcintă. „Nu avem voie nici să omorâm porcii. Te omoară ei şi tu tot nu ai voie să le faci nimic”, mai spune el.

Poştaşi fideli meseriei
Indiferent de pericolele care îi pândesc de după copaci şi de intemperiile vremii, cei doi poştaşi nu ar pleca în ruptul capului din satul natal. O singură dată s-a gândit nea Plăcintă să plece la Bârlad, iar Costică, în străinătate. Dar şi-au dat seama că de bine, de rău, munca de poştaş oferă stabilitate şi o vechime în muncă ce le poate asigura un trai liniştit la bătrâneţe. Este o meserie văzută cu ochi buni de oamenii din sat, chiar şi de cei mici pentru care poştaşul nu este cel care împarte pensiile, ci cel mai bogat om din sat. «Nepotul meu, când vede poştaşul că împarte pensiile, spune: „M-aş face poştaş. Cu atâţia bani aş cumpăra o grămadă de bomboane”», spune, zâmbind, bătrânul. Altă dată, când împărţea pensiile pe Dealul Poieneşti, surprindea, cu ochiul său vigilent de poştaş, entuziasmul evident al copiilor. Dar mamele îi domoleau: „Nu sunt banii lor, sunt ai oamenilor.”
În puţinul timp liber pe care îl are, Costică preferă să se ocupe de treburile casei şi de agricultură. Alte preocupări nu are. În schimb, Mircea Plăcintă se mai îndeletniceşte cu pescuitul, mai ales că acum, fiind pensionat, are timp berechet. E o pasiune care i-a fost insuflată din fragedă copilărie. „Când eram copil, tata m-a luat odată cu el şi am stat toată noaptea la baltă dar nu am prins nimic. Când am văzut eu aşa, am zis că e mai bine să cumpăr.”

Un scurt popas la mănăstire
Nu părăsim aşezarea dintre dealuri înainte de a face un popas, împreună cu Costel, la mănăstire, clădire de patrimoniu la fel de veche ca satul însuşi. Este un monument construit dintr-o îmbinare de stiluri: cel gotic şi cel bizantin. Vechea fundaţie a mănăstirii se păstrează şi acum la doi metri sub pământ. Atestarea ei documentară o găsim în jurul anilor 1590-1598. Deşi nu s-au găsit încă documente scrise, circulă o legendă precum că Ştefan cel Mare, în urma bătăliei de la Podul Înalt, ar fi venit cu armata călare şi, trecând prin codrii Floreştiului, bucuros de victorie, ar fi ales acest loc pentru ridicarea unei mănăstiri. Legenda mai spune că, pentru a se putea hotărî în privinţa celui mai potrivit loc, unul dintre arcaşii lui Ştefan ar fi tras cu arcul şi locul în care a căzut săgeata a fost ales pentru construirea mănăstirii. Aici se află şi icoana care aduce ploaia, cum spun oamenii. Stareţul mănăstirii, care ne-a fost o bună călăuză, ne conduce până la poartă. Afară, un frig de crapă pietrele, întreţinut de un vânt năprasnic. „Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată”, spune o vorbă din popor. Dar Costică e călit. Oricum, nu a venit timpul să plece acasă. Mai are încă de împărţit multe ziare şi scrisori.