Un inspector model

Umblând, din când în când, pe cărările bătătorite de alţii înaintea noastră în vechiul sistem poştal, avem impresia că tainele meseriei de poştaş ascund o profunzime a sensului, care ne scapă. Şi atunci ne gândim că cei mai vechi în branşă ne pot lumina prin dezvăluirea propriilor experienţe de viaţă de care noi, cei aflaţi la început de drum şi nu numai, trebuie să luăm aminte. Străbătând ţara în lung şi-n lat, ba cu trenul, ba la picior, am ajuns, în cele din urmă, şi la Sfântu Gheorghe – unul dintre cele mai vechi oraşe din Transilvania. Cu o tradiţie bine conservată şi oameni cuprinşi de mândria naţională, fosta părticică a Regatului Ungar ne întâmpină cu braţele deschise. Aici îl găsim pe Andrei Vajda – actualmente inspector-şef în cadrul OJP Covasna, unul dintre oamenii mulţumiţi de obârşia lor şi de munca depusă, de-a lungul atâtor ani, la Poştă. Şi privindu-l, ne vin în minte cuvintele lui Lessing: „Cea mai nobilă preocupare a omului este omul”.

Prima lecţie de poştaş
Andrei Vajda are o experienţă de aproape 45 de ani în Poştă. Deşi visul lui dintotdeauna a fost să fie medic, destinul i-a îndrumat paşii, pentru început, către oficiul din Ozun, satul în care şi-a petrecut copilăria. Lucrând, o perioadă, ca oficiant, a început să-i placă Poşta, iar dorinţa de a urma studiile facultăţii de medicină s-a stins încetul cu încetul. Astfel, din satisfacţia pe care i-a oferit-o munca de poştaş pe un post pe care actualul inspector l-a acceptat - iniţial, doar temporar - s-a născut gândul unei posibile cariere în companie. Întrebat ce l-a determinat să rămână în sistemul poştal, primul lucru care îi vine în minte este buna organizare a activităţii: „Înainte, Poşta era altfel organizată. Toate instituţiile (CAP, CEC, cooperative de consum, farmacia) depuneau numerarul la Poştă, numerar care era adunat din teritorii şi transportat la sediul de raion, iar banii erau depuşi la Banca Naţională. Pe atunci, transportul era efectuat cu vagoane poştale”, ne povesteşte el.
Totuşi, lucrurile nu erau atât de simple pe cât par la prima vedere. Conform regulamentului, după 6 luni de activitate, fostul oficiant era pregătit să ocupe, temporar, postul de diriginte. „La Zizin, diriginta a fost operată iar eu am fost trimis să o înlocuiesc. Am stat acolo 3 sau 4 luni. Pentru mine, a fost un test. Atunci am învăţat să deservesc clienţii şi prin telefon. Dacă telefonista trebuia să plece şi „cădea clapa”, cum spuneam noi, trebuia să răspund abonaţilor telefonici.” Şi continuă: „Dirigintele de la oficiul 1, sub tutela căruia am început meseria de poştaş, era Szöcs Attila, un om deosebit. Când am intrat în oficiu, a deschis sertarul şi mi-a arătat banii care erau înăuntru. M-a întrebat ce e în sertar. „Bani”, răspund eu. „Greşit”, spune el. „Sunt nişte bancnote ale statului pe care le manevrează Poşta Română. Banii din buzunar sunt ai dvs. Dacă nu amestecaţi banii din buzunar cu bancnotele statului nu veţi avea niciodată probleme”. A fost prima mea lecţie”.

Ale tinereţii valuri
Meseria de poştaş este una dintre cele care necesită corectitudine, dar şi o minte limpede atunci când vine vorba de numărarea banilor. „Totul era verificat. Important era ca decontul bănesc să fie în regulă la sfârşitul programului. În caz contrar, rămâneam până găseam diferenţa. Câteodată am stat şi până la 12 noaptea. Nu era vina nimănui că am greşit”, spune el. Uneori, privind în urmă, realizăm că, din fiecare activitate pe care am desfăşurat-o, am învăţat câte ceva şi că, la fel cum o clădire nu poate rezista fără o fundaţie solidă, nici noi nu putem rezista pe o poziţie ierarhică importantă fără a cunoaşte, în prealabil, abecedarul meseriei pe care o practicăm. „Când am venit, după 4 ani, la oficiul din Sfântu Gheorghe, ca oficiant, am profitat de experienţa avută ca diriginte. Puteam să lucrez la orice ghişeu, dar totuşi am avut nevoie de mai bine de o lună să mă acomodez. Pe atunci existau ghişee specializate şi trebuia să mă obişnuiesc cu acest mod de lucru. Apoi, când cineva lipsea, eu îi luam locul. Programul nu era lejer. Deseori se întâmpla să stau şi până la 10 seara”, îşi aminteşte inspectorul. Andrei Vajda este dovada faptului că nu putem realiza nimic fără sacrificii şi că, atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, parcă întreg universul conspiră pentru a-ţi îndeplini dorinţa. Şi ajungem, astfel, la momentul în care visul devine realitate. „Prin 69, inspectorul de exploatare din Sfântu Gheorghe a plecat la Târgu-Mureş. A venit la mine şi mi-a zis că e nevoie de un bărbat pentru munca de teren. M-a întrebat dacă sunt dispus să candidez pentru postul de inspector. Pe atunci, era un singur post de inspector. Am avut primul interviu cu şeful de exploatare. Timp de 3 ore, mi-a pus toate întrebările din instrucţiuni. După discuţie, mi-a aprobat cererea, cu care am mers la director. Mi-a pus şi el viza. Apoi trebuia să mă duc la Cadre, unde era şef secretarul de partid. El avea ultimul cuvânt, fiind, în acelaşi timp, şeful resurselor umane. Mi-a spus: „Tovarăşe Vajda, pentru a vă pune şi eu viza trebuie să completaţi o cerere”. Nu voi uita niciodată cum am ajuns să fiu membru PCR.”
Ajuns pe teren, inspectorul a învăţat să verifice un oficiu poştal. Neavând o maşină la dispoziţie, era nevoit să se deplaseze cu mijloace de transport în comun, ceea ce nu era un impediment pentru tânărul plin de ambiţii. „Aşa am început activitatea. Nu a fost uşor, dar eram tânăr şi rezistam mai mult. Dacă mergeam în alt oraş, dimineaţa la 5 trebuia să fiu la gară, mă întorceam târziu, diurnă primeam rar.” Unul dintre avantajele muncii de teren este tocmai contactul pe care îl ai în permanenţă cu oamenii şi ceea ce poţi învăţa de la ei. Era sarea şi piperul care condimentau activitatea zilnică a inspectorului care ne vorbeşte, cu însufleţire: „Cunoşteam fel şi fel de oameni. Pe parcursul acestor ani, am învăţat foarte multe de la colegii de muncă. Le spuneam ce constatam, ei argumentau, apoi, pe baza instrucţiunilor, confruntam problemele, intrând şi mai adânc în taina meseriei.”

„Cu hoţi nu lucrez”
Cei aproape 45 de ani de muncă sunt presăraţi de amintiri frumoase, dar şi de umbra unor regrete care apar, inevitabil, la un moment dat. Din cauza unor lipsuri în gestiune, inspectorul s-a văzut nevoit să raporteze, uneori, poliţiei economice, lucru destul de rar; totuşi. „Nu am suportat niciodată hoţii şi nu am iertat pe nici unul, mai ales atunci când a fost lezat clientul. Chiar dacă celui vinovat i se interzicea accesul la gestiune, le spuneam: „Eu nu răspund de el. Cu hoţi nu lucrez”.
Andrei Vajda face parte dintr-o generaţie de poştaşi pentru care statornicia în meserie e un motiv de mândrie şi respect de sine. Fidelitatea faţă de Poştă a fost apreciată şi răsplătită de cei din conducere. Diplomele primite mai întâi pentru 25 de ani vechime, apoi pentru 30 şi, în fine, pentru 44 de ani de poştă, aşezate la loc de cinste pe peretele din birou valorează, pentru el, mai mult decât oricare alt semn de recunoştinţă. „Colegii m-au întrebat dacă am primit şi bani. Le-am spus: „Pentru mine, diplomele contează mai mult decât banii.” Pentru că nu e meritul meu, ci al colectivului. Când nu eram separaţi de Romtelecom, directorul m-a chemat la el şi mi-a zis: „Tu alegi oamenii. Cu ei vei lucra şi tu răspunzi de ei”. Nu am regretat niciodată alegerile făcute.”

Vorba dulce mult aduce
Andrei Vajda este genul de om pentru care vorba dulce înmoaie orice client pornit pe ceartă. De aceea se înţelege cu oricine, indiferent de religie sau de limba pe care o vorbeşte. Care e explicaţia? „Când eram copil, m-am bătut cu nişte ţigani. Atunci bunicul mi-a zis: „Fiecare fiinţă omenească, indiferent de limba pe care o vorbeşte şi de culoarea pielii, are o demnitate pe care trebuie să o respecţi. Dacă vrei să fii respectat, trebuie să respecţi.” Singurul conflict etnic a avut loc din cauza prezumţiei că poştaşii refuză abonamentul la ziarul România Mare. „Pe atunci eram şef de OJP. Ca să evit discuţiile, am trimis pentru cercetare un inspector de exploatare român, Nicolae Lascu. Interesant este că salariaţii care au fost reclamaţi erau români. Dar acuzaţiile erau neîntemeiate. Poştăriţa fusese acuzată că nu a venit să ia banii pentru abonamente, dar era prea târziu. Fiecare ziar are un termen de comandă. Astfel, s-a înţeles că refuzăm abonamentul. Conflictul s-a rezolvat pe cale paşnică.”

Soluţii pentru orice problemă
Asemeni unui copac vânjos care asistă cu oarece detaşare la schimbările ce au loc de-a lungul timpului, Andrei Vajda a fost martorul unor evenimente care au intrat deja în istoria poştală. „În vremea când am intrat în sistem, trebuia să cunoaştem şi geografia României. Dacă doream să trimit la Sighetul Marmaţiei un colet poştal, trebuia să ştiu pentru care vagon poştal să fac factură. Dacă vroiam să trimit o scrisoare, trebuia să ştiu în ce sat se face legătura, la care vagon poştal trebuie să ajungă.” Ghidarea se făcea cu ajutorul tabelelor de captare care, pe parcurs, au fost învăţate pe de rost. „Trebuia să ştii şi gara unde coboară coletul. Era mai complicat, dar frumos. Toată circulaţia trimiterilor era rezolvată prin vagoane poştale. După 89, având în vedere că CFR-ul a ridicat mult preţurile pentru transport, s-a hotărât să folosim parcul auto.” Când noul sistem a fost pus în funcţiune, inspectorul a petrecut primele nopţi la Braşov. „Fostul director general, ne-a dus acolo şi lucram în tranzit la prelucrarea trimiterilor după noul sistem, până s-au obişnuit toţi. Pe atunci eram şeful oficiului teritorial. Am avut şi dificultăţi, dar deviza mea era una singură: „Cine vrea să rezolve problemele caută soluţii, cine nu, caută justificări”. Este deviza care l-a însoţit de-a lungul călătoriei prin viaţă şi care a fost adoptată de către toţi diriginţii din judeţ.

Un exemplu demn de urmat
Andrei Vajda a fost şi încă mai este un sprijin şi un model demn de urmat pentru toţi angajaţii covăsneni, după cum reiese şi din cele spuse de Viorica Lascu, inspector de exploatare în cadrul aceleiaşi instituţii: „Am lucrat la umbra nucului bătrân. Domnul Vajda a fost întotdeauna alături de mine şi m-a ajutat”. Inspectorul-şef se simte dator să ne explice: „Deşi există ore de audienţă, trebuie să recunosc că nu le-am respectat. Am spus tuturor colegilor că uşa mea e deschisă pentru oricine, oricând. Mie nu îmi place să amân o activitate şi asta cer şi de la oamenii mei, mai ales dacă e vorba de clienţi. Noi avem un termen, dar practica mi-a arătat că rezolvarea cu promptitudine a unei reclamaţii, atrage mulţumirea clientului. A doua oară, clientul nu mai reclamă. Când vede că îl respecţi, te respectă şi este înţelegător.”
Întrebat ce semnifică Poşta pentru el, după un moment de tăcere şi o privire ce părea a căuta printre anii de poştăşie, Andrei Vajda răspunde: „Când m-am angajat la Poştă, simţeam că am ajuns într-o familie. Desigur, au fost momente când mi-am neglijat prietenii şi chiar familia. Un director a spus că postul de şef nu e normat. Dacă nu termini în 8 ore, stai acolo până termini. Dar ceea ce contează cu adevărat e satisfacţia pe care ţi-o oferă munca la Poştă şi ceea ce laşi în urma ta. Generaţiile care vin au nevoie de modele”.