Situată în munţii Cândrel, la o altitudine de 1440 de metri, staţiunea montană Păltiniş respiră amintirea, încă vie, a unor vremuri demult apuse. Aici, în locul unde marele filosof Constantin Noica şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii, totul arată la fel cum era cu mai bine de 100 de ani în urmă. Case vechi, de lemn, construite în stil germanic, par neatinse de trecerea ireversibilă a timpului. Drumul de la Sibiu la Păltiniş, destul de anevoios pe timp de iarnă, este străjuit de brazi dantelaţi de promoroacă. Statornicia lor în faţa intemperiilor ne copleşeşte şi ne uimeşte în acelaşi timp. Odată ajunşi la Păltiniş, suntem întâmpinaţi de farmecul unor locuri încărcate de istorie. De la Hitler, cu celebrul său ordin, prin care le cerea oamenilor să ridice o vilă în centrul staţiunii montane, până în zilele noastre, locurile nu s-au schimbat prea mult.
Tăcerea muntelui
În timp ce avansăm pe drumeagul şerpuitor care leagă pârtia de schi de centrul staţiunii, peisajul de poveste trezeşte în noi emoţii neobişnuite. Aşezată la poalele munţilor, clădirea care, până în 1992, aparţinea Poştei în întregime, se zăreşte de departe. Ajunşi în faţa ei, sigla companiei ne îndrumă paşii într-o cămăruţă anexată clădirii. Deşi de mici dimensiuni, este primitoare şi călduroasă. Nu este, însă, nevoie de mai mult pentru singurul angajat al poştei din Păltiniş. Acolo ne întâmpină, ospitalieră şi cuprinsă de atmosfera sărbătorilor care bat la uşă, diriginta ghişeului poştal. Numele ei este Liliana Buchi şi mândria cu care vorbeşte despre locurile de care aparţine denotă un profund ataşament faţă de aceste locuri. „Păltiniş este prima staţiune montană din ţară. Deşi sunt deja 115 ani de la înfiinţarea ei, staţiunea nu s-a schimbat aproape deloc. Nu aş pleca niciodată de aici. Aerul curat şi tăcerea muntelui mi-au plăcut dintotdeauna.” Diriginta se poate lăuda cu faptul că nu are nevoie de alţi angajaţi pentru a-şi desfăşura activitatea. Ea joacă, cu pricepere, atât rolul de poştaş, care bătătoreşte zilnic cărările de munte, cât şi de oficiant care îţi răspunde, cu căldură, din spatele tejghelei.
Ai crede că relieful specific zonei face ca acest loc binecuvântat să fie mai puţin accesibil piciorului de om. Maşina poştei, însă, soseşte zilnic la Păltiniş. Diriginta preia, apoi, corespondenţa, pe care o transportă chiar cu autoturismul personal. „Oricât de înzăpezit a fost drumul, nu s-a întâmplat ca Poşta să întârzie mai mult de 2-3 zile. Dar acestea sunt cazuri rare”, ne povesteşte ea, încântată.
Primăvara şi toamna, când turiştii nu-şi mai dau coate pe pârtia de schi, staţiunea este acoperită de liniştea pe care numai muntele ţi-o poate oferi. Doar 20 de localnici mai aşteaptă atunci câte o scrisoare de la cei dragi, care să le aline singurătatea. Diriginta poştei îi cunoaşte pe toţi după nume şi nu pierde nicio ocazie de a mai spune câte o vorbă bună celor cărora le duce corespondenţa.
O istorie nescrisă
Pe timpuri, drumul de la Sibiu la Păltiniş trecea prin Cristian - localitate aflată la 6-7 km de Sibiu, spre Sebeş Alba. Prin urmare, drumul spre renumita staţiune nu era deloc uşor. După ceva vreme staţiunea a revenit municipiului Sibiu căruia îi aparţine şi astăzi – lucru destul de ciudat, deoarece drumul de la Sibiu la Păltiniş trece prin Răşinari. La fel de bizar este şi faptul că unele case din Păltiniş aparţin de primăria Poplaca. „E o situaţie care nu s-a mai întâlnit până acum”, ne spune Ion Trâmbiţaş, şeful OJP Sibiu.
Povestea se ţese lin, curgînd parcă de la sine. Pe măsură ce povesteşte, şeful Poştei din Sibiu afişează o mulţumire uşor reţinută. Pe la 1900, a început să se simtă nevoia existenţei unor legături poştale. Era în perioada imperiului austro-ungar, când necesitatea înfiinţării unui oficiu poştal de stat a fost determinată de aglomerarea de persoane care veneau să viziteze staţiunea. Autorităţile nu au fost, însă, de acord cu apariţia unui oficiu poştal de stat, tolerând, în schimb, existenţa unui oficiu particular - unul din cele cinci oficii particulare din România - la solicitarea Asociaţiei Carpatine care a pus şi bazele staţiunii Păltiniş. Poşta avea chiar şi o emblemă a ei. Transportul corespondenţei se făcea, în acele timpuri, cu ajutorul unui cărucior cu două roţi, tras de un cal de munte. Din 1907, corespondenţa ajungea la Păltiniş cu o trăsură acoperită, de tip landou, cu arcuri, ce purta denumirea de omnibuz. În perioada în care staţiunea nu beneficia de un oficiu propriu, un factor poştal era însărcinat cu transportarea corespondenţei. Demonstrînd curaj şi dinamism, el străbătea călare 20 de km de la Răşinari la Păltiniş într-un galop nebun, urmând apoi să se întoarcă pe acelaşi drum pietruit, sleit de puteri, dar cu sentimentul datoriei duse până la capăt.
În 1930, schimbările iminente din istorie au avut, drept consecinţă, desfiinţarea oficiului poştal din Păltiniş. Un oficiu poştal de stat cu o ştampilă proprie avea să-i ia locul. Tot atunci, autobuzele înlocuiesc bătrânul omnibuz. Pe şoseaua frumos asfaltată, se mai întrezăresc, încă, urmele tocite de timp şi de roţile maşinilor ce s-au perindat prin aceste locuri de-a lungul anilor, ale vechiului pavaj de odinioară.
Întrucât taxele poştale erau plătite până la poşta din Sibiu, s-a simţit nevoia francării acestor trimiteri. Astfel au apărut, în 1933, obliterări cu ştampila de stat „Păltiniş”. O corespondenţă plecată din sau sosită la Păltiniş avea o francatură compusă din timbrul oficial de stat şi marca Păltiniş. Timbrul oficial era obliterat cu ştampila oficiului poştal de stat care, de la plecarea corespondenţei din Păltiniş, putea fi (între 1895-1907): Cristian, Orlat sau Răşinari, iar din 1908 Sibiu. După Unire, ştampila a devenit „Sibiu”. Timbrul oficial era aplicat doar în cazul în care se folosea şi poşta de stat. În cei 35 de ani de existenţă a oficiului particular (1895 si 1909) au circulat 9 emisiuni de timbre – numite hoherine - doar pe distanţa Sibiu-Păltiniş şi retur şi o reimpresiune de mărci particulare Păltiniş.
Înapoi, în prezent
Revenind, din negura timpului, în vremurile noastre, Ion Trâmbiţaş îşi aminteşte că oficiul din Păltiniş nu a avut dintotdeauna aceeaşi infrastructură. Până la separarea activităţii poştale de telecomunicaţii, în 1992, personalul era format dintr-un diriginte, un oficiant şi cinci telefoniste a căror îndeletnicire era telefonia manuală. Odată cu apariţia telefoniei automate, doar dirigintele a mai rămas să se ocupe de oficiul poştal. Prin anii 1993-1994, toate oficiile mici – printre care şi oficiul Păltiniş - au fost transformate în ghişee exterioare, cu un singur oficiant, structură ce s-a păstrat până astăzi. „Ar fi păcat, plecând de la istoria pe care a avut-o poşta din Păltiniş, să ajungem să nu mai avem aproape nimic”, continuă, cu un iz de nostalgie, şeful OJP Sibiu. „Aici, timpul are parcă alte valenţe. În anul 2000, oamenii încă mai foloseau telefonul cu manivelă.”
În mod surprinzător, poşta din Păltiniş se află exact în locul în care a fost înfiinţată în urmă cu 115 ani. Nimic nu s-a schimbat de atunci. Nici măcar arhitectura impresionantă a clădirii din lemn masiv ce poartă amprenta atâtor generaţii. O placă comemorativă de pe faţada clădirii aminteşte momentul înfiinţării primei staţiuni montane din ţară.
Martori ai unei istorii bogate, munţii ce înconjoară, cu semeţie, micul ghişeu poştal stau şi astăzi mărturie a statorniciei în faţa vicisitudinii mai multor veacuri. Despre poşta din Păltiniş nu s-a scris prea mult. Noi, însă, trebuie să ne cunoaştem istoria pentru a putea privi cu încredere spre viitor. Scurta vizită la poştă ne-a purtat, pentru câteva momente, înapoi, în timp. Şi mergînd pe firul istoriei, avem impresia că trăim şi noi, alături de cei prezenţi, o istorie scrisă în timbre.
duminică, 10 octombrie 2010
Un inspector model
Umblând, din când în când, pe cărările bătătorite de alţii înaintea noastră în vechiul sistem poştal, avem impresia că tainele meseriei de poştaş ascund o profunzime a sensului, care ne scapă. Şi atunci ne gândim că cei mai vechi în branşă ne pot lumina prin dezvăluirea propriilor experienţe de viaţă de care noi, cei aflaţi la început de drum şi nu numai, trebuie să luăm aminte. Străbătând ţara în lung şi-n lat, ba cu trenul, ba la picior, am ajuns, în cele din urmă, şi la Sfântu Gheorghe – unul dintre cele mai vechi oraşe din Transilvania. Cu o tradiţie bine conservată şi oameni cuprinşi de mândria naţională, fosta părticică a Regatului Ungar ne întâmpină cu braţele deschise. Aici îl găsim pe Andrei Vajda – actualmente inspector-şef în cadrul OJP Covasna, unul dintre oamenii mulţumiţi de obârşia lor şi de munca depusă, de-a lungul atâtor ani, la Poştă. Şi privindu-l, ne vin în minte cuvintele lui Lessing: „Cea mai nobilă preocupare a omului este omul”.
Prima lecţie de poştaş
Andrei Vajda are o experienţă de aproape 45 de ani în Poştă. Deşi visul lui dintotdeauna a fost să fie medic, destinul i-a îndrumat paşii, pentru început, către oficiul din Ozun, satul în care şi-a petrecut copilăria. Lucrând, o perioadă, ca oficiant, a început să-i placă Poşta, iar dorinţa de a urma studiile facultăţii de medicină s-a stins încetul cu încetul. Astfel, din satisfacţia pe care i-a oferit-o munca de poştaş pe un post pe care actualul inspector l-a acceptat - iniţial, doar temporar - s-a născut gândul unei posibile cariere în companie. Întrebat ce l-a determinat să rămână în sistemul poştal, primul lucru care îi vine în minte este buna organizare a activităţii: „Înainte, Poşta era altfel organizată. Toate instituţiile (CAP, CEC, cooperative de consum, farmacia) depuneau numerarul la Poştă, numerar care era adunat din teritorii şi transportat la sediul de raion, iar banii erau depuşi la Banca Naţională. Pe atunci, transportul era efectuat cu vagoane poştale”, ne povesteşte el.
Totuşi, lucrurile nu erau atât de simple pe cât par la prima vedere. Conform regulamentului, după 6 luni de activitate, fostul oficiant era pregătit să ocupe, temporar, postul de diriginte. „La Zizin, diriginta a fost operată iar eu am fost trimis să o înlocuiesc. Am stat acolo 3 sau 4 luni. Pentru mine, a fost un test. Atunci am învăţat să deservesc clienţii şi prin telefon. Dacă telefonista trebuia să plece şi „cădea clapa”, cum spuneam noi, trebuia să răspund abonaţilor telefonici.” Şi continuă: „Dirigintele de la oficiul 1, sub tutela căruia am început meseria de poştaş, era Szöcs Attila, un om deosebit. Când am intrat în oficiu, a deschis sertarul şi mi-a arătat banii care erau înăuntru. M-a întrebat ce e în sertar. „Bani”, răspund eu. „Greşit”, spune el. „Sunt nişte bancnote ale statului pe care le manevrează Poşta Română. Banii din buzunar sunt ai dvs. Dacă nu amestecaţi banii din buzunar cu bancnotele statului nu veţi avea niciodată probleme”. A fost prima mea lecţie”.
Ale tinereţii valuri
Meseria de poştaş este una dintre cele care necesită corectitudine, dar şi o minte limpede atunci când vine vorba de numărarea banilor. „Totul era verificat. Important era ca decontul bănesc să fie în regulă la sfârşitul programului. În caz contrar, rămâneam până găseam diferenţa. Câteodată am stat şi până la 12 noaptea. Nu era vina nimănui că am greşit”, spune el. Uneori, privind în urmă, realizăm că, din fiecare activitate pe care am desfăşurat-o, am învăţat câte ceva şi că, la fel cum o clădire nu poate rezista fără o fundaţie solidă, nici noi nu putem rezista pe o poziţie ierarhică importantă fără a cunoaşte, în prealabil, abecedarul meseriei pe care o practicăm. „Când am venit, după 4 ani, la oficiul din Sfântu Gheorghe, ca oficiant, am profitat de experienţa avută ca diriginte. Puteam să lucrez la orice ghişeu, dar totuşi am avut nevoie de mai bine de o lună să mă acomodez. Pe atunci existau ghişee specializate şi trebuia să mă obişnuiesc cu acest mod de lucru. Apoi, când cineva lipsea, eu îi luam locul. Programul nu era lejer. Deseori se întâmpla să stau şi până la 10 seara”, îşi aminteşte inspectorul. Andrei Vajda este dovada faptului că nu putem realiza nimic fără sacrificii şi că, atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, parcă întreg universul conspiră pentru a-ţi îndeplini dorinţa. Şi ajungem, astfel, la momentul în care visul devine realitate. „Prin 69, inspectorul de exploatare din Sfântu Gheorghe a plecat la Târgu-Mureş. A venit la mine şi mi-a zis că e nevoie de un bărbat pentru munca de teren. M-a întrebat dacă sunt dispus să candidez pentru postul de inspector. Pe atunci, era un singur post de inspector. Am avut primul interviu cu şeful de exploatare. Timp de 3 ore, mi-a pus toate întrebările din instrucţiuni. După discuţie, mi-a aprobat cererea, cu care am mers la director. Mi-a pus şi el viza. Apoi trebuia să mă duc la Cadre, unde era şef secretarul de partid. El avea ultimul cuvânt, fiind, în acelaşi timp, şeful resurselor umane. Mi-a spus: „Tovarăşe Vajda, pentru a vă pune şi eu viza trebuie să completaţi o cerere”. Nu voi uita niciodată cum am ajuns să fiu membru PCR.”
Ajuns pe teren, inspectorul a învăţat să verifice un oficiu poştal. Neavând o maşină la dispoziţie, era nevoit să se deplaseze cu mijloace de transport în comun, ceea ce nu era un impediment pentru tânărul plin de ambiţii. „Aşa am început activitatea. Nu a fost uşor, dar eram tânăr şi rezistam mai mult. Dacă mergeam în alt oraş, dimineaţa la 5 trebuia să fiu la gară, mă întorceam târziu, diurnă primeam rar.” Unul dintre avantajele muncii de teren este tocmai contactul pe care îl ai în permanenţă cu oamenii şi ceea ce poţi învăţa de la ei. Era sarea şi piperul care condimentau activitatea zilnică a inspectorului care ne vorbeşte, cu însufleţire: „Cunoşteam fel şi fel de oameni. Pe parcursul acestor ani, am învăţat foarte multe de la colegii de muncă. Le spuneam ce constatam, ei argumentau, apoi, pe baza instrucţiunilor, confruntam problemele, intrând şi mai adânc în taina meseriei.”
„Cu hoţi nu lucrez”
Cei aproape 45 de ani de muncă sunt presăraţi de amintiri frumoase, dar şi de umbra unor regrete care apar, inevitabil, la un moment dat. Din cauza unor lipsuri în gestiune, inspectorul s-a văzut nevoit să raporteze, uneori, poliţiei economice, lucru destul de rar; totuşi. „Nu am suportat niciodată hoţii şi nu am iertat pe nici unul, mai ales atunci când a fost lezat clientul. Chiar dacă celui vinovat i se interzicea accesul la gestiune, le spuneam: „Eu nu răspund de el. Cu hoţi nu lucrez”.
Andrei Vajda face parte dintr-o generaţie de poştaşi pentru care statornicia în meserie e un motiv de mândrie şi respect de sine. Fidelitatea faţă de Poştă a fost apreciată şi răsplătită de cei din conducere. Diplomele primite mai întâi pentru 25 de ani vechime, apoi pentru 30 şi, în fine, pentru 44 de ani de poştă, aşezate la loc de cinste pe peretele din birou valorează, pentru el, mai mult decât oricare alt semn de recunoştinţă. „Colegii m-au întrebat dacă am primit şi bani. Le-am spus: „Pentru mine, diplomele contează mai mult decât banii.” Pentru că nu e meritul meu, ci al colectivului. Când nu eram separaţi de Romtelecom, directorul m-a chemat la el şi mi-a zis: „Tu alegi oamenii. Cu ei vei lucra şi tu răspunzi de ei”. Nu am regretat niciodată alegerile făcute.”
Vorba dulce mult aduce
Andrei Vajda este genul de om pentru care vorba dulce înmoaie orice client pornit pe ceartă. De aceea se înţelege cu oricine, indiferent de religie sau de limba pe care o vorbeşte. Care e explicaţia? „Când eram copil, m-am bătut cu nişte ţigani. Atunci bunicul mi-a zis: „Fiecare fiinţă omenească, indiferent de limba pe care o vorbeşte şi de culoarea pielii, are o demnitate pe care trebuie să o respecţi. Dacă vrei să fii respectat, trebuie să respecţi.” Singurul conflict etnic a avut loc din cauza prezumţiei că poştaşii refuză abonamentul la ziarul România Mare. „Pe atunci eram şef de OJP. Ca să evit discuţiile, am trimis pentru cercetare un inspector de exploatare român, Nicolae Lascu. Interesant este că salariaţii care au fost reclamaţi erau români. Dar acuzaţiile erau neîntemeiate. Poştăriţa fusese acuzată că nu a venit să ia banii pentru abonamente, dar era prea târziu. Fiecare ziar are un termen de comandă. Astfel, s-a înţeles că refuzăm abonamentul. Conflictul s-a rezolvat pe cale paşnică.”
Soluţii pentru orice problemă
Asemeni unui copac vânjos care asistă cu oarece detaşare la schimbările ce au loc de-a lungul timpului, Andrei Vajda a fost martorul unor evenimente care au intrat deja în istoria poştală. „În vremea când am intrat în sistem, trebuia să cunoaştem şi geografia României. Dacă doream să trimit la Sighetul Marmaţiei un colet poştal, trebuia să ştiu pentru care vagon poştal să fac factură. Dacă vroiam să trimit o scrisoare, trebuia să ştiu în ce sat se face legătura, la care vagon poştal trebuie să ajungă.” Ghidarea se făcea cu ajutorul tabelelor de captare care, pe parcurs, au fost învăţate pe de rost. „Trebuia să ştii şi gara unde coboară coletul. Era mai complicat, dar frumos. Toată circulaţia trimiterilor era rezolvată prin vagoane poştale. După 89, având în vedere că CFR-ul a ridicat mult preţurile pentru transport, s-a hotărât să folosim parcul auto.” Când noul sistem a fost pus în funcţiune, inspectorul a petrecut primele nopţi la Braşov. „Fostul director general, ne-a dus acolo şi lucram în tranzit la prelucrarea trimiterilor după noul sistem, până s-au obişnuit toţi. Pe atunci eram şeful oficiului teritorial. Am avut şi dificultăţi, dar deviza mea era una singură: „Cine vrea să rezolve problemele caută soluţii, cine nu, caută justificări”. Este deviza care l-a însoţit de-a lungul călătoriei prin viaţă şi care a fost adoptată de către toţi diriginţii din judeţ.
Un exemplu demn de urmat
Andrei Vajda a fost şi încă mai este un sprijin şi un model demn de urmat pentru toţi angajaţii covăsneni, după cum reiese şi din cele spuse de Viorica Lascu, inspector de exploatare în cadrul aceleiaşi instituţii: „Am lucrat la umbra nucului bătrân. Domnul Vajda a fost întotdeauna alături de mine şi m-a ajutat”. Inspectorul-şef se simte dator să ne explice: „Deşi există ore de audienţă, trebuie să recunosc că nu le-am respectat. Am spus tuturor colegilor că uşa mea e deschisă pentru oricine, oricând. Mie nu îmi place să amân o activitate şi asta cer şi de la oamenii mei, mai ales dacă e vorba de clienţi. Noi avem un termen, dar practica mi-a arătat că rezolvarea cu promptitudine a unei reclamaţii, atrage mulţumirea clientului. A doua oară, clientul nu mai reclamă. Când vede că îl respecţi, te respectă şi este înţelegător.”
Întrebat ce semnifică Poşta pentru el, după un moment de tăcere şi o privire ce părea a căuta printre anii de poştăşie, Andrei Vajda răspunde: „Când m-am angajat la Poştă, simţeam că am ajuns într-o familie. Desigur, au fost momente când mi-am neglijat prietenii şi chiar familia. Un director a spus că postul de şef nu e normat. Dacă nu termini în 8 ore, stai acolo până termini. Dar ceea ce contează cu adevărat e satisfacţia pe care ţi-o oferă munca la Poştă şi ceea ce laşi în urma ta. Generaţiile care vin au nevoie de modele”.
Prima lecţie de poştaş
Andrei Vajda are o experienţă de aproape 45 de ani în Poştă. Deşi visul lui dintotdeauna a fost să fie medic, destinul i-a îndrumat paşii, pentru început, către oficiul din Ozun, satul în care şi-a petrecut copilăria. Lucrând, o perioadă, ca oficiant, a început să-i placă Poşta, iar dorinţa de a urma studiile facultăţii de medicină s-a stins încetul cu încetul. Astfel, din satisfacţia pe care i-a oferit-o munca de poştaş pe un post pe care actualul inspector l-a acceptat - iniţial, doar temporar - s-a născut gândul unei posibile cariere în companie. Întrebat ce l-a determinat să rămână în sistemul poştal, primul lucru care îi vine în minte este buna organizare a activităţii: „Înainte, Poşta era altfel organizată. Toate instituţiile (CAP, CEC, cooperative de consum, farmacia) depuneau numerarul la Poştă, numerar care era adunat din teritorii şi transportat la sediul de raion, iar banii erau depuşi la Banca Naţională. Pe atunci, transportul era efectuat cu vagoane poştale”, ne povesteşte el.
Totuşi, lucrurile nu erau atât de simple pe cât par la prima vedere. Conform regulamentului, după 6 luni de activitate, fostul oficiant era pregătit să ocupe, temporar, postul de diriginte. „La Zizin, diriginta a fost operată iar eu am fost trimis să o înlocuiesc. Am stat acolo 3 sau 4 luni. Pentru mine, a fost un test. Atunci am învăţat să deservesc clienţii şi prin telefon. Dacă telefonista trebuia să plece şi „cădea clapa”, cum spuneam noi, trebuia să răspund abonaţilor telefonici.” Şi continuă: „Dirigintele de la oficiul 1, sub tutela căruia am început meseria de poştaş, era Szöcs Attila, un om deosebit. Când am intrat în oficiu, a deschis sertarul şi mi-a arătat banii care erau înăuntru. M-a întrebat ce e în sertar. „Bani”, răspund eu. „Greşit”, spune el. „Sunt nişte bancnote ale statului pe care le manevrează Poşta Română. Banii din buzunar sunt ai dvs. Dacă nu amestecaţi banii din buzunar cu bancnotele statului nu veţi avea niciodată probleme”. A fost prima mea lecţie”.
Ale tinereţii valuri
Meseria de poştaş este una dintre cele care necesită corectitudine, dar şi o minte limpede atunci când vine vorba de numărarea banilor. „Totul era verificat. Important era ca decontul bănesc să fie în regulă la sfârşitul programului. În caz contrar, rămâneam până găseam diferenţa. Câteodată am stat şi până la 12 noaptea. Nu era vina nimănui că am greşit”, spune el. Uneori, privind în urmă, realizăm că, din fiecare activitate pe care am desfăşurat-o, am învăţat câte ceva şi că, la fel cum o clădire nu poate rezista fără o fundaţie solidă, nici noi nu putem rezista pe o poziţie ierarhică importantă fără a cunoaşte, în prealabil, abecedarul meseriei pe care o practicăm. „Când am venit, după 4 ani, la oficiul din Sfântu Gheorghe, ca oficiant, am profitat de experienţa avută ca diriginte. Puteam să lucrez la orice ghişeu, dar totuşi am avut nevoie de mai bine de o lună să mă acomodez. Pe atunci existau ghişee specializate şi trebuia să mă obişnuiesc cu acest mod de lucru. Apoi, când cineva lipsea, eu îi luam locul. Programul nu era lejer. Deseori se întâmpla să stau şi până la 10 seara”, îşi aminteşte inspectorul. Andrei Vajda este dovada faptului că nu putem realiza nimic fără sacrificii şi că, atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, parcă întreg universul conspiră pentru a-ţi îndeplini dorinţa. Şi ajungem, astfel, la momentul în care visul devine realitate. „Prin 69, inspectorul de exploatare din Sfântu Gheorghe a plecat la Târgu-Mureş. A venit la mine şi mi-a zis că e nevoie de un bărbat pentru munca de teren. M-a întrebat dacă sunt dispus să candidez pentru postul de inspector. Pe atunci, era un singur post de inspector. Am avut primul interviu cu şeful de exploatare. Timp de 3 ore, mi-a pus toate întrebările din instrucţiuni. După discuţie, mi-a aprobat cererea, cu care am mers la director. Mi-a pus şi el viza. Apoi trebuia să mă duc la Cadre, unde era şef secretarul de partid. El avea ultimul cuvânt, fiind, în acelaşi timp, şeful resurselor umane. Mi-a spus: „Tovarăşe Vajda, pentru a vă pune şi eu viza trebuie să completaţi o cerere”. Nu voi uita niciodată cum am ajuns să fiu membru PCR.”
Ajuns pe teren, inspectorul a învăţat să verifice un oficiu poştal. Neavând o maşină la dispoziţie, era nevoit să se deplaseze cu mijloace de transport în comun, ceea ce nu era un impediment pentru tânărul plin de ambiţii. „Aşa am început activitatea. Nu a fost uşor, dar eram tânăr şi rezistam mai mult. Dacă mergeam în alt oraş, dimineaţa la 5 trebuia să fiu la gară, mă întorceam târziu, diurnă primeam rar.” Unul dintre avantajele muncii de teren este tocmai contactul pe care îl ai în permanenţă cu oamenii şi ceea ce poţi învăţa de la ei. Era sarea şi piperul care condimentau activitatea zilnică a inspectorului care ne vorbeşte, cu însufleţire: „Cunoşteam fel şi fel de oameni. Pe parcursul acestor ani, am învăţat foarte multe de la colegii de muncă. Le spuneam ce constatam, ei argumentau, apoi, pe baza instrucţiunilor, confruntam problemele, intrând şi mai adânc în taina meseriei.”
„Cu hoţi nu lucrez”
Cei aproape 45 de ani de muncă sunt presăraţi de amintiri frumoase, dar şi de umbra unor regrete care apar, inevitabil, la un moment dat. Din cauza unor lipsuri în gestiune, inspectorul s-a văzut nevoit să raporteze, uneori, poliţiei economice, lucru destul de rar; totuşi. „Nu am suportat niciodată hoţii şi nu am iertat pe nici unul, mai ales atunci când a fost lezat clientul. Chiar dacă celui vinovat i se interzicea accesul la gestiune, le spuneam: „Eu nu răspund de el. Cu hoţi nu lucrez”.
Andrei Vajda face parte dintr-o generaţie de poştaşi pentru care statornicia în meserie e un motiv de mândrie şi respect de sine. Fidelitatea faţă de Poştă a fost apreciată şi răsplătită de cei din conducere. Diplomele primite mai întâi pentru 25 de ani vechime, apoi pentru 30 şi, în fine, pentru 44 de ani de poştă, aşezate la loc de cinste pe peretele din birou valorează, pentru el, mai mult decât oricare alt semn de recunoştinţă. „Colegii m-au întrebat dacă am primit şi bani. Le-am spus: „Pentru mine, diplomele contează mai mult decât banii.” Pentru că nu e meritul meu, ci al colectivului. Când nu eram separaţi de Romtelecom, directorul m-a chemat la el şi mi-a zis: „Tu alegi oamenii. Cu ei vei lucra şi tu răspunzi de ei”. Nu am regretat niciodată alegerile făcute.”
Vorba dulce mult aduce
Andrei Vajda este genul de om pentru care vorba dulce înmoaie orice client pornit pe ceartă. De aceea se înţelege cu oricine, indiferent de religie sau de limba pe care o vorbeşte. Care e explicaţia? „Când eram copil, m-am bătut cu nişte ţigani. Atunci bunicul mi-a zis: „Fiecare fiinţă omenească, indiferent de limba pe care o vorbeşte şi de culoarea pielii, are o demnitate pe care trebuie să o respecţi. Dacă vrei să fii respectat, trebuie să respecţi.” Singurul conflict etnic a avut loc din cauza prezumţiei că poştaşii refuză abonamentul la ziarul România Mare. „Pe atunci eram şef de OJP. Ca să evit discuţiile, am trimis pentru cercetare un inspector de exploatare român, Nicolae Lascu. Interesant este că salariaţii care au fost reclamaţi erau români. Dar acuzaţiile erau neîntemeiate. Poştăriţa fusese acuzată că nu a venit să ia banii pentru abonamente, dar era prea târziu. Fiecare ziar are un termen de comandă. Astfel, s-a înţeles că refuzăm abonamentul. Conflictul s-a rezolvat pe cale paşnică.”
Soluţii pentru orice problemă
Asemeni unui copac vânjos care asistă cu oarece detaşare la schimbările ce au loc de-a lungul timpului, Andrei Vajda a fost martorul unor evenimente care au intrat deja în istoria poştală. „În vremea când am intrat în sistem, trebuia să cunoaştem şi geografia României. Dacă doream să trimit la Sighetul Marmaţiei un colet poştal, trebuia să ştiu pentru care vagon poştal să fac factură. Dacă vroiam să trimit o scrisoare, trebuia să ştiu în ce sat se face legătura, la care vagon poştal trebuie să ajungă.” Ghidarea se făcea cu ajutorul tabelelor de captare care, pe parcurs, au fost învăţate pe de rost. „Trebuia să ştii şi gara unde coboară coletul. Era mai complicat, dar frumos. Toată circulaţia trimiterilor era rezolvată prin vagoane poştale. După 89, având în vedere că CFR-ul a ridicat mult preţurile pentru transport, s-a hotărât să folosim parcul auto.” Când noul sistem a fost pus în funcţiune, inspectorul a petrecut primele nopţi la Braşov. „Fostul director general, ne-a dus acolo şi lucram în tranzit la prelucrarea trimiterilor după noul sistem, până s-au obişnuit toţi. Pe atunci eram şeful oficiului teritorial. Am avut şi dificultăţi, dar deviza mea era una singură: „Cine vrea să rezolve problemele caută soluţii, cine nu, caută justificări”. Este deviza care l-a însoţit de-a lungul călătoriei prin viaţă şi care a fost adoptată de către toţi diriginţii din judeţ.
Un exemplu demn de urmat
Andrei Vajda a fost şi încă mai este un sprijin şi un model demn de urmat pentru toţi angajaţii covăsneni, după cum reiese şi din cele spuse de Viorica Lascu, inspector de exploatare în cadrul aceleiaşi instituţii: „Am lucrat la umbra nucului bătrân. Domnul Vajda a fost întotdeauna alături de mine şi m-a ajutat”. Inspectorul-şef se simte dator să ne explice: „Deşi există ore de audienţă, trebuie să recunosc că nu le-am respectat. Am spus tuturor colegilor că uşa mea e deschisă pentru oricine, oricând. Mie nu îmi place să amân o activitate şi asta cer şi de la oamenii mei, mai ales dacă e vorba de clienţi. Noi avem un termen, dar practica mi-a arătat că rezolvarea cu promptitudine a unei reclamaţii, atrage mulţumirea clientului. A doua oară, clientul nu mai reclamă. Când vede că îl respecţi, te respectă şi este înţelegător.”
Întrebat ce semnifică Poşta pentru el, după un moment de tăcere şi o privire ce părea a căuta printre anii de poştăşie, Andrei Vajda răspunde: „Când m-am angajat la Poştă, simţeam că am ajuns într-o familie. Desigur, au fost momente când mi-am neglijat prietenii şi chiar familia. Un director a spus că postul de şef nu e normat. Dacă nu termini în 8 ore, stai acolo până termini. Dar ceea ce contează cu adevărat e satisfacţia pe care ţi-o oferă munca la Poştă şi ceea ce laşi în urma ta. Generaţiile care vin au nevoie de modele”.
Povestiri din Floreşti
Satul Floreşti aparţine de comuna Alexandru Vlahuţă şi se află la vreo 50 de kilometri de Bârlad. Cu maşina ai putea ajunge cu uşurinţă în mai puţin de o oră, însă drumul destul de anevoios te provoacă la o luptă grea cu gropile. De o parte şi de alta a drumului, o vegetaţie uscată vorbeşte despre traiul oamenilor din aceste locuri. Verile secetoase şi frigul sosit prea devreme lasă în urmă o secetă cum rar mai întâlneşti. Când cade bruma, se îngălbeneşte tot. După mai bine de o oră de mers, ajungem în satul Floreşti, locul prin care cândva, marele poet Eminescu, pe atunci revizor şcolar, şi-a purtat paşii.
Un sat legendar
O legendă spune că Alexandru Ioan Cuza, auzind de robii care lucrau pământurile mănăstirilor, s-ar fi îmbrăcat în târgoveţ, ar fi venit pe aceste meleaguri, lăsându-şi caii să pască în lucerna mănăstirii. Din ordinul preotului, domnitorul a fost arestat şi închis în beciurile mănăstirii, iar caii sechestraţi. Seara, când s-au dus la el cu un blid de mâncare, s-a dezbrăcat de hainele de târgoveţ şi a rămas în hainele de domnitor. Părintele Nil a fost imediat înştiinţat că în beciuri se află domnitorul. Se spune că, după această întâmplare, Cuza a promulgat setul de legi referitor la secularizarea averilor mănăstireşti. Datorită faptului că lucrau legaţi în lanţuri la mănăstire, o parte dintre săteni se numesc, de atunci, dezrobiţi, iar cei care locuiesc în cealaltă parte a satului, dincoace de apa Sinila, şi-au făcut apariţia ulterior, după împărţirea pământurilor.
Numele satului vine de la o maică, care purta numele de Floarea sau Florentina. Se spune că ea ar fi avut pe undeva, prin pădurea Humăriei, un mic schit, cu puţin timp înainte de bătălia de la Vaslui. Într-o vreme când obiceiurile de la sat sunt pe cale de dispariţie, sătenii din Floreşti rămân continuatori ai tradiţiilor strămoşeşti. „Avem nişte obiceiuri frumoase, de sute de ani, pe care încercăm să le conservăm”, spune Doina Marcu, educatoare în sat.
Poştaşii din Floreşti
La Agenţia din Floreşti, îl găsim pe agentul poştal Constantin Perju sau Costel, cum îi spun oamenii. El are 38 de ani, iar de 9 ani e angajat la Poştă. Cel care i-a îndrumat paşii spre această activitate este un unchi de-al său, Mircea Plăcintă, acum pensionar cu 40 de ani de poştă în spate.
Programul lui Costel nu e deloc uşor. „La 8 dimineaţa mă prezint la serviciu, fac curăţenie, îmi aranjez actele, la 11.25 vine maşina, facem schimbul, îmi pregătesc geanta şi plec în sat, uneori pe jos, alteori cu şareta sau cu căruţa. Când sunt aglomerat iau şareta, că merge repede”, spune el. La fel ca toţi poştaşii care se respectă, Costică are şi el un motoscuter, care acum e „tras pe dreapta”. Se pare că cel mai comod mijloc de transport rămâne cabrioleta, pe care poştaşul nu o poate lua întotdeauna, de teamă să nu se murdărească de noroi. Acum iernile sunt mai blânde, dar „în primii ani de poştă, iarna a fost greu. Mi se lipeau genele de ger ce era. Mergeam călare cu geanta în spate, la pas, urcam dealul, zăpada până la brâu. Mi-era frică să nu cadă calul în zăpadă şi să nu îl mai pot scoate”, povesteşte poştaşul. Calul poştaşului răzbea, cu greu, prin troienele de pe uliţele satelor, Costel fiind uneori nevoit să renunţe la şaretă şi să încalece animalul care abia de se mai ducea pe el. „Ningea de nu vedeai nici în faţă, nici în spate”, îşi aminteşte Costică. Agentul poştal are un cal bun, proprietate personală, spune el. Pentru a fi poştaş la sat trebuie să ai cal, căruţă, cabrioletă şi spaţiu de agenţie. La Floreşti, agenţia poştală se află în interiorul căminul cultural care aparţine de primărie.
Deşi munca de poştaş l-a pus, nu o dată, la grea încercare, Costel a rămas acelaşi om plin de optimism şi voie bună: „Că ninge, că plouă, poşta merge înainte. Oamenii zic că, pe aşa frig, nici nu mai trebuie să merg la ei.”
O legătură solidă
În sat au mai rămas bătrânii. Tinerii au plecat în lume să îşi caute un rost. De obicei, tolba poştaşului e plină cu scrisori, lucru rar în ziua de azi. Poştaşul din Floreşti este mesagerul veştilor bune, spre încântarea bătrânilor care aşteaptă cu sufletul la gură veşti de la copiii plecaţi peste graniţă. „Am un bătrân la Fundul Văii care nu vede să citească, e singur şi mă pune să îi citesc eu scrisorile. S-a bucurat când a auzit că băiatul şi-a luat maşină, că s-a aşezat la casa lui şi că se întoarce acasă de Sfântu’ Dumitru”, spune Costel.
Între poştaş şi oamenii din Floreşti s-a format, în timp, o legătură solidă. Bătrânii îl văd ca pe propriul lor copil iar el, la rândul său, se simte solidar cu necazurile care i-au copleşit acum, la bătrâneţe. „Sunt foarte apropiat de oameni, uneori le duc şi coletele acasă, deşi nu sunt obligat, dar ei sunt bătrâni, se deplasează greu.” Mulţi dintre ei sunt trecuţi de 80 de ani, unii au chiar peste 90 şi nu se mai pot deplasa. De aceea, toată nădejdea lor e la Costel, mai ales că în sat nu există dispensar. Medicul vine doar o dată pe săptămână, iar dacă drumul e înzăpezit, nici salvarea nu ajunge până aici. Costel este cel ce inspiră încredere sătenilor care îl aşteaptă cu braţele deschise. „Îmi mai aduce scrisori de la copii. E om serios şi corect. Nu întârzie cu plicul, cu pachetul, cu banii. Dacă noi nu putem să ne ducem la el, vine el la noi. Eu am peste 80 de ani şi e greu să mă deplasez”, spune Ileana Păduraru care vorbeşte cu el ca şi cum l-ar cunoaşte de-o viaţă.
De singurătate, bătrâni şi bolnavi, oamenii îşi spun oful poştaşului care, răbdător din fire, stă să îi asculte până în amurg iar de la Dealul Secării până la Floreşti sunt vreo cinci kilometri de mers. „M-a prins şi noaptea pe drum. Acum e asfaltat, dar înainte era noroi şi căruţa mergea mai greu”, spune el. Însă pe drumul care leagă Floreştiul de Dealul Poieneşti, şi roţile de la căruţă au obosit să se mai învârtă. Aici drumul nu mai este asfaltat şi nu o dată poştaşul era cât pe ce să-şi piardă cizmele în glodul de pe uliţă. „Ca să nu le pierdem, le legăm”, spune el, şăgalnic.
Peripeţii de poştaş
Cât e ziua de lungă, Costel Perju nu mai pridideşte cu treburile. Tocmai de aceea, el nu are un program fix. „Programul meu se termină când se termină şi trimiterile de expediat.” Ba la picior, ba cu şareta, el străbate, singur, patru sate: Floreşti, Dealul Poieneşti, Fundul văii şi Dealul Secării. Traseul poştaşului e lung de 25 de kilometri şi, cu toate scurtăturile pe care le ştie, nu poate evita pădurile de pe dealurile din împrejurimi. Dar chiar dacă îl prinde noaptea pe drum, el nu se descurajează. „Animale periculoase în pădure nu sunt. De cele cu două picioare trebuie să ne ferim”, spune el, râzând. Acum, prin pădure, mişună doar mistreţii. Dar pe vreme când nea Plăcintă era poştaş, lupii erau un mare pericol pentru oameni. «Când eram copil şi mă jucam afară cu copiii, numai ce văd un lup. Am zis că-i câine. Era roşu tot la bot, tocmai mâncase oaia, iar noi am început să-l alungăm cu pietre. Tata mi-a zis: „Măi, nebunule, e lup, mai arunci şi cu pietre după el.” L-am alungat, dar dacă se întorcea la noi, ne făcea surcele.»
Spre deosebire de lupi despre care se ştie că sunt vânători ageri şi de temut, mistreţii nu atacă decât atunci când sunt atacaţi. După atâţia ani de poştă, nea Plăcintă a căpătat experienţă cu sălbăticiunile. „Îmi amintesc când veneam de la şedinţă de la Ghergheşti şi m-a prins noaptea pe drum, mergeam prin pădure, pe jos, şi m-am întâlnit cu 20 de porci. Altă dată, s-au nimerit în drumul meu, tot pe Valea Ghergheştiului. Când am văzut, m-am suit într-un copac şi am stat acolo vreo oră până au plecat. Erau vreo cinci, şase, dar mari şi flămânzi. Dacă îi stârneşti, te fac praf. ” Şi nu doar atunci. Instinctul de apărare îi face gata de atac dacă îşi simt puii în pericol. „Tot aşa, mă ducea la şedinţă. Era vară, pe la ora 5, şi numai ce văd o scroafă cu purcei mari. Am prins pe unul din ei care s-a împotmolit şi când l-am luat în mână a început să ţipe. Băi frate, când s-a întors scroafa cu tot cu purcei înapoi, l-am aruncat cât colo”, povesteşte nea Plăcintă. „Nu avem voie nici să omorâm porcii. Te omoară ei şi tu tot nu ai voie să le faci nimic”, mai spune el.
Poştaşi fideli meseriei
Indiferent de pericolele care îi pândesc de după copaci şi de intemperiile vremii, cei doi poştaşi nu ar pleca în ruptul capului din satul natal. O singură dată s-a gândit nea Plăcintă să plece la Bârlad, iar Costică, în străinătate. Dar şi-au dat seama că de bine, de rău, munca de poştaş oferă stabilitate şi o vechime în muncă ce le poate asigura un trai liniştit la bătrâneţe. Este o meserie văzută cu ochi buni de oamenii din sat, chiar şi de cei mici pentru care poştaşul nu este cel care împarte pensiile, ci cel mai bogat om din sat. «Nepotul meu, când vede poştaşul că împarte pensiile, spune: „M-aş face poştaş. Cu atâţia bani aş cumpăra o grămadă de bomboane”», spune, zâmbind, bătrânul. Altă dată, când împărţea pensiile pe Dealul Poieneşti, surprindea, cu ochiul său vigilent de poştaş, entuziasmul evident al copiilor. Dar mamele îi domoleau: „Nu sunt banii lor, sunt ai oamenilor.”
În puţinul timp liber pe care îl are, Costică preferă să se ocupe de treburile casei şi de agricultură. Alte preocupări nu are. În schimb, Mircea Plăcintă se mai îndeletniceşte cu pescuitul, mai ales că acum, fiind pensionat, are timp berechet. E o pasiune care i-a fost insuflată din fragedă copilărie. „Când eram copil, tata m-a luat odată cu el şi am stat toată noaptea la baltă dar nu am prins nimic. Când am văzut eu aşa, am zis că e mai bine să cumpăr.”
Un scurt popas la mănăstire
Nu părăsim aşezarea dintre dealuri înainte de a face un popas, împreună cu Costel, la mănăstire, clădire de patrimoniu la fel de veche ca satul însuşi. Este un monument construit dintr-o îmbinare de stiluri: cel gotic şi cel bizantin. Vechea fundaţie a mănăstirii se păstrează şi acum la doi metri sub pământ. Atestarea ei documentară o găsim în jurul anilor 1590-1598. Deşi nu s-au găsit încă documente scrise, circulă o legendă precum că Ştefan cel Mare, în urma bătăliei de la Podul Înalt, ar fi venit cu armata călare şi, trecând prin codrii Floreştiului, bucuros de victorie, ar fi ales acest loc pentru ridicarea unei mănăstiri. Legenda mai spune că, pentru a se putea hotărî în privinţa celui mai potrivit loc, unul dintre arcaşii lui Ştefan ar fi tras cu arcul şi locul în care a căzut săgeata a fost ales pentru construirea mănăstirii. Aici se află şi icoana care aduce ploaia, cum spun oamenii. Stareţul mănăstirii, care ne-a fost o bună călăuză, ne conduce până la poartă. Afară, un frig de crapă pietrele, întreţinut de un vânt năprasnic. „Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată”, spune o vorbă din popor. Dar Costică e călit. Oricum, nu a venit timpul să plece acasă. Mai are încă de împărţit multe ziare şi scrisori.
Un sat legendar
O legendă spune că Alexandru Ioan Cuza, auzind de robii care lucrau pământurile mănăstirilor, s-ar fi îmbrăcat în târgoveţ, ar fi venit pe aceste meleaguri, lăsându-şi caii să pască în lucerna mănăstirii. Din ordinul preotului, domnitorul a fost arestat şi închis în beciurile mănăstirii, iar caii sechestraţi. Seara, când s-au dus la el cu un blid de mâncare, s-a dezbrăcat de hainele de târgoveţ şi a rămas în hainele de domnitor. Părintele Nil a fost imediat înştiinţat că în beciuri se află domnitorul. Se spune că, după această întâmplare, Cuza a promulgat setul de legi referitor la secularizarea averilor mănăstireşti. Datorită faptului că lucrau legaţi în lanţuri la mănăstire, o parte dintre săteni se numesc, de atunci, dezrobiţi, iar cei care locuiesc în cealaltă parte a satului, dincoace de apa Sinila, şi-au făcut apariţia ulterior, după împărţirea pământurilor.
Numele satului vine de la o maică, care purta numele de Floarea sau Florentina. Se spune că ea ar fi avut pe undeva, prin pădurea Humăriei, un mic schit, cu puţin timp înainte de bătălia de la Vaslui. Într-o vreme când obiceiurile de la sat sunt pe cale de dispariţie, sătenii din Floreşti rămân continuatori ai tradiţiilor strămoşeşti. „Avem nişte obiceiuri frumoase, de sute de ani, pe care încercăm să le conservăm”, spune Doina Marcu, educatoare în sat.
Poştaşii din Floreşti
La Agenţia din Floreşti, îl găsim pe agentul poştal Constantin Perju sau Costel, cum îi spun oamenii. El are 38 de ani, iar de 9 ani e angajat la Poştă. Cel care i-a îndrumat paşii spre această activitate este un unchi de-al său, Mircea Plăcintă, acum pensionar cu 40 de ani de poştă în spate.
Programul lui Costel nu e deloc uşor. „La 8 dimineaţa mă prezint la serviciu, fac curăţenie, îmi aranjez actele, la 11.25 vine maşina, facem schimbul, îmi pregătesc geanta şi plec în sat, uneori pe jos, alteori cu şareta sau cu căruţa. Când sunt aglomerat iau şareta, că merge repede”, spune el. La fel ca toţi poştaşii care se respectă, Costică are şi el un motoscuter, care acum e „tras pe dreapta”. Se pare că cel mai comod mijloc de transport rămâne cabrioleta, pe care poştaşul nu o poate lua întotdeauna, de teamă să nu se murdărească de noroi. Acum iernile sunt mai blânde, dar „în primii ani de poştă, iarna a fost greu. Mi se lipeau genele de ger ce era. Mergeam călare cu geanta în spate, la pas, urcam dealul, zăpada până la brâu. Mi-era frică să nu cadă calul în zăpadă şi să nu îl mai pot scoate”, povesteşte poştaşul. Calul poştaşului răzbea, cu greu, prin troienele de pe uliţele satelor, Costel fiind uneori nevoit să renunţe la şaretă şi să încalece animalul care abia de se mai ducea pe el. „Ningea de nu vedeai nici în faţă, nici în spate”, îşi aminteşte Costică. Agentul poştal are un cal bun, proprietate personală, spune el. Pentru a fi poştaş la sat trebuie să ai cal, căruţă, cabrioletă şi spaţiu de agenţie. La Floreşti, agenţia poştală se află în interiorul căminul cultural care aparţine de primărie.
Deşi munca de poştaş l-a pus, nu o dată, la grea încercare, Costel a rămas acelaşi om plin de optimism şi voie bună: „Că ninge, că plouă, poşta merge înainte. Oamenii zic că, pe aşa frig, nici nu mai trebuie să merg la ei.”
O legătură solidă
În sat au mai rămas bătrânii. Tinerii au plecat în lume să îşi caute un rost. De obicei, tolba poştaşului e plină cu scrisori, lucru rar în ziua de azi. Poştaşul din Floreşti este mesagerul veştilor bune, spre încântarea bătrânilor care aşteaptă cu sufletul la gură veşti de la copiii plecaţi peste graniţă. „Am un bătrân la Fundul Văii care nu vede să citească, e singur şi mă pune să îi citesc eu scrisorile. S-a bucurat când a auzit că băiatul şi-a luat maşină, că s-a aşezat la casa lui şi că se întoarce acasă de Sfântu’ Dumitru”, spune Costel.
Între poştaş şi oamenii din Floreşti s-a format, în timp, o legătură solidă. Bătrânii îl văd ca pe propriul lor copil iar el, la rândul său, se simte solidar cu necazurile care i-au copleşit acum, la bătrâneţe. „Sunt foarte apropiat de oameni, uneori le duc şi coletele acasă, deşi nu sunt obligat, dar ei sunt bătrâni, se deplasează greu.” Mulţi dintre ei sunt trecuţi de 80 de ani, unii au chiar peste 90 şi nu se mai pot deplasa. De aceea, toată nădejdea lor e la Costel, mai ales că în sat nu există dispensar. Medicul vine doar o dată pe săptămână, iar dacă drumul e înzăpezit, nici salvarea nu ajunge până aici. Costel este cel ce inspiră încredere sătenilor care îl aşteaptă cu braţele deschise. „Îmi mai aduce scrisori de la copii. E om serios şi corect. Nu întârzie cu plicul, cu pachetul, cu banii. Dacă noi nu putem să ne ducem la el, vine el la noi. Eu am peste 80 de ani şi e greu să mă deplasez”, spune Ileana Păduraru care vorbeşte cu el ca şi cum l-ar cunoaşte de-o viaţă.
De singurătate, bătrâni şi bolnavi, oamenii îşi spun oful poştaşului care, răbdător din fire, stă să îi asculte până în amurg iar de la Dealul Secării până la Floreşti sunt vreo cinci kilometri de mers. „M-a prins şi noaptea pe drum. Acum e asfaltat, dar înainte era noroi şi căruţa mergea mai greu”, spune el. Însă pe drumul care leagă Floreştiul de Dealul Poieneşti, şi roţile de la căruţă au obosit să se mai învârtă. Aici drumul nu mai este asfaltat şi nu o dată poştaşul era cât pe ce să-şi piardă cizmele în glodul de pe uliţă. „Ca să nu le pierdem, le legăm”, spune el, şăgalnic.
Peripeţii de poştaş
Cât e ziua de lungă, Costel Perju nu mai pridideşte cu treburile. Tocmai de aceea, el nu are un program fix. „Programul meu se termină când se termină şi trimiterile de expediat.” Ba la picior, ba cu şareta, el străbate, singur, patru sate: Floreşti, Dealul Poieneşti, Fundul văii şi Dealul Secării. Traseul poştaşului e lung de 25 de kilometri şi, cu toate scurtăturile pe care le ştie, nu poate evita pădurile de pe dealurile din împrejurimi. Dar chiar dacă îl prinde noaptea pe drum, el nu se descurajează. „Animale periculoase în pădure nu sunt. De cele cu două picioare trebuie să ne ferim”, spune el, râzând. Acum, prin pădure, mişună doar mistreţii. Dar pe vreme când nea Plăcintă era poştaş, lupii erau un mare pericol pentru oameni. «Când eram copil şi mă jucam afară cu copiii, numai ce văd un lup. Am zis că-i câine. Era roşu tot la bot, tocmai mâncase oaia, iar noi am început să-l alungăm cu pietre. Tata mi-a zis: „Măi, nebunule, e lup, mai arunci şi cu pietre după el.” L-am alungat, dar dacă se întorcea la noi, ne făcea surcele.»
Spre deosebire de lupi despre care se ştie că sunt vânători ageri şi de temut, mistreţii nu atacă decât atunci când sunt atacaţi. După atâţia ani de poştă, nea Plăcintă a căpătat experienţă cu sălbăticiunile. „Îmi amintesc când veneam de la şedinţă de la Ghergheşti şi m-a prins noaptea pe drum, mergeam prin pădure, pe jos, şi m-am întâlnit cu 20 de porci. Altă dată, s-au nimerit în drumul meu, tot pe Valea Ghergheştiului. Când am văzut, m-am suit într-un copac şi am stat acolo vreo oră până au plecat. Erau vreo cinci, şase, dar mari şi flămânzi. Dacă îi stârneşti, te fac praf. ” Şi nu doar atunci. Instinctul de apărare îi face gata de atac dacă îşi simt puii în pericol. „Tot aşa, mă ducea la şedinţă. Era vară, pe la ora 5, şi numai ce văd o scroafă cu purcei mari. Am prins pe unul din ei care s-a împotmolit şi când l-am luat în mână a început să ţipe. Băi frate, când s-a întors scroafa cu tot cu purcei înapoi, l-am aruncat cât colo”, povesteşte nea Plăcintă. „Nu avem voie nici să omorâm porcii. Te omoară ei şi tu tot nu ai voie să le faci nimic”, mai spune el.
Poştaşi fideli meseriei
Indiferent de pericolele care îi pândesc de după copaci şi de intemperiile vremii, cei doi poştaşi nu ar pleca în ruptul capului din satul natal. O singură dată s-a gândit nea Plăcintă să plece la Bârlad, iar Costică, în străinătate. Dar şi-au dat seama că de bine, de rău, munca de poştaş oferă stabilitate şi o vechime în muncă ce le poate asigura un trai liniştit la bătrâneţe. Este o meserie văzută cu ochi buni de oamenii din sat, chiar şi de cei mici pentru care poştaşul nu este cel care împarte pensiile, ci cel mai bogat om din sat. «Nepotul meu, când vede poştaşul că împarte pensiile, spune: „M-aş face poştaş. Cu atâţia bani aş cumpăra o grămadă de bomboane”», spune, zâmbind, bătrânul. Altă dată, când împărţea pensiile pe Dealul Poieneşti, surprindea, cu ochiul său vigilent de poştaş, entuziasmul evident al copiilor. Dar mamele îi domoleau: „Nu sunt banii lor, sunt ai oamenilor.”
În puţinul timp liber pe care îl are, Costică preferă să se ocupe de treburile casei şi de agricultură. Alte preocupări nu are. În schimb, Mircea Plăcintă se mai îndeletniceşte cu pescuitul, mai ales că acum, fiind pensionat, are timp berechet. E o pasiune care i-a fost insuflată din fragedă copilărie. „Când eram copil, tata m-a luat odată cu el şi am stat toată noaptea la baltă dar nu am prins nimic. Când am văzut eu aşa, am zis că e mai bine să cumpăr.”
Un scurt popas la mănăstire
Nu părăsim aşezarea dintre dealuri înainte de a face un popas, împreună cu Costel, la mănăstire, clădire de patrimoniu la fel de veche ca satul însuşi. Este un monument construit dintr-o îmbinare de stiluri: cel gotic şi cel bizantin. Vechea fundaţie a mănăstirii se păstrează şi acum la doi metri sub pământ. Atestarea ei documentară o găsim în jurul anilor 1590-1598. Deşi nu s-au găsit încă documente scrise, circulă o legendă precum că Ştefan cel Mare, în urma bătăliei de la Podul Înalt, ar fi venit cu armata călare şi, trecând prin codrii Floreştiului, bucuros de victorie, ar fi ales acest loc pentru ridicarea unei mănăstiri. Legenda mai spune că, pentru a se putea hotărî în privinţa celui mai potrivit loc, unul dintre arcaşii lui Ştefan ar fi tras cu arcul şi locul în care a căzut săgeata a fost ales pentru construirea mănăstirii. Aici se află şi icoana care aduce ploaia, cum spun oamenii. Stareţul mănăstirii, care ne-a fost o bună călăuză, ne conduce până la poartă. Afară, un frig de crapă pietrele, întreţinut de un vânt năprasnic. „Fie vremea cât de rea, numai vântul să nu bată”, spune o vorbă din popor. Dar Costică e călit. Oricum, nu a venit timpul să plece acasă. Mai are încă de împărţit multe ziare şi scrisori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)