Tânăra poştăriţă

« Dacă timpul n-ar fi ireversibil, n-aş regreta deloc să trăiesc în orice epocă a istoriei, fiindcă nici una nu e mai bună decât cealaltă”, spunea marele filosof şi scriitor Emil Cioran. Dar deşi nici o epocă nu este mai bună decât cea precedentă, există anumite caracteristici proprii fiecărei perioade, rezultate în urma unui proces evolutiv. În prezent, lipsurile definitorii pentru societatea în care trăim ne limitează, pe mulţi dintre noi, la lupta pentru o viaţă decentă, în care procesul de culturalizare a individului rămâne pe un plan secund. Astfel, suntem nevoiţi să învăţăm lecţia sacrificiului de timpuriu pentru a putea supravieţui. Trebuie să renunţăm la vise şi chiar la noi înşine, ne căutăm un loc de muncă de la o vârstă fragedă, în speranţa că ne vom putea ajuta familia.

Este şi cazul Anei-Maria Gheorghe, o tânără de doar 18 ani şi 7 luni care a învăţat să lupte din timp cu greutăţile vieţii. Este cea mai tânără angajată a Poştei Române; „asta mică”, aşa îi spun colegii. Este un apelativ pe care îl acceptă cu oarecare rezervă, considerând că nu-i reflectă cel mai bine personalitatea. În ceea ce priveşte experienţa de viaţă, nu se consideră mai prejos decât colegele ei de muncă. Necazurile au maturizat-o înainte de vreme.
O găsim în plin proces de desfăşurare a activităţii de factor prelucrător, ştampilând corespondenţa împreună cu colegele ei, în spaţiul generos al oficiului 83 din Bucureşti. Este singurul oficiu din capitală care nu are relaţii cu publicul, aflându-se chiar în incinta spaţiului ocupat de Centrul Regional de Tranzit. Este unul dintre motivele pentru care nici un client nu păşeşte pragul oficiului poştal. „În centrul de tranzit nu are acces oricine. Dacă am fi avut o intrare separată, cu acces la stradă, poate că se putea face un ghişeu pentru public”, spune Georgeta Stoian, diriginta oficiului. În plus, „noi lucrăm pe bază de contract doar cu firmele mari. De la firme ne vin trimiterile poştale, iar noi le trimitem mai departe, persoanelor fizice sau juridice”, ne lămureşte ea.

Buturuga mică răstoarnă carul mare
În timpul discuţiei cu diriginta, mai tragem cu coada ochiului la Ana, care ne priveşte cu o candoare copilărească. În ciuda obstacolelor, în sufletul ei a mai rămas ceva din puritatea vârstei. Stăpânindu-şi cu greu emoţiile, ne povesteşte că prima sa angajare a fost la Poşta Română, la vârsta de 17 ani. „Nefiind majoră, am fost angajată pentru un program de 6 ore. Tata m-a îndemnat să vin la Poştă. Lucrând în cadrul companiei, aflase de un post de factor prelucrător scos la concurs. I-am ascultat sfatul şi nu am mai stat pe gânduri. „Concursul a constat într-un test de matematică, iar concurenţa a fost destul de mare, dar nu mi s-a părut greu deloc”, îşi aminteşte ea.
Ana s-a adaptat uşor colectivului din care face parte şi a prins destul de repede substraturile meseriei de factor prelucrător. „Dacă la început nu prea ştia ce se întâmplă în jurul ei, uşor, uşor a învăţat, ştia ce trebuie să facă. Tot ce facem noi a învăţat şi ea şi se vede că îi place”, spune diriginta.
Programul Anei este acum de 8 ore pe zi, iar greutăţile cu care se confruntă zilnic par a fi din ce în ce mai mari. Din puţinul pe care îl are, poştăriţa îşi ajută întreaga familie. „Tata are un salariu mic şi datorii mari la bancă, iar mama e casnică. Toţi banii mei se duc în casă, inclusiv bonurile de masă. Am şi un frate mai mic care are nevoie de sprijinul meu. Este şi el la şcoală, are nevoie de rechizite, de haine, de mâncare”, spune ea, cu o detaşare care ne surprinde, însemn al unui caracter puternic. Dar părinţii şi fratele nu sunt singurii din familie care au nevoie de sprijinul ei financiar. Ana a avut şi o soră care s-a sinucis, copleşită, probabil, de griji. În urma ei au rămas doi copii orfani: o fetiţă de un an şi un băiat de doi ani.

Ambiţie fără limite
A urmat o perioadă grea pentru familia Gheorghe, timp în care tânăra nu şi-a neglijat deloc sarcinile de serviciu, conştientă fiind de importanţa locului ei de muncă. „Când te iei cu munca, mai uiţi de problemele tale”, ne împărtăşeşte ea secretul. Dispariţia tragică a surorii sale, deşi a lăsat urme destul de adânci, nu i-a afectat în nici un fel rezultatele muncii, lucru observat şi de colegele ei: „Evenimentul, deşi a afectat-o emoţional, nu şi-a pus amprenta şi asupra activităţii sale la locul de muncă. Comportamentul ei în cadrul colectivului a fost, ca întotdeauna, exemplar”, susţine Cristina Busuioc, oficiant superior. Este unul dintre momentele care probează solidaritatea oamenilor. „De obicei, când văd angajatele supărate, încerc să fiu lângă ele”, spune Georgeta Stoian. Ana, însă, şi-a pierdut de mult încrederea în oameni, considerând caracterul duplicitar un semn distinct al societăţii în care trăim. Dar cert este că, dincolo de necazurile vieţii care au pus-o la grea încercare, dincolo de nepăsarea oamenilor şi de dezamăgirea ei în faţa indiferenţei, Ana nutreşte o mare pasiune pentru munca de poştaş şi pune suflet în tot ceea ce face. Cel mai mult îi place să se ocupe de colete. „Unde e greu, hop şi ea. La colete e mai greu decât la corespondenţă”, spune diriginta. Visul ei este să îşi termine studiile, în speranţa că diploma îi va asigura un post mai bun în cadrul companiei. Dar drumul pe care merge se prevede a fi destul de lung şi deloc uşor. Deoarece timpul nu îi permite, poştăriţa îşi face studiile la seral. Problemele familiale au determinat-o să îngheţe un an şcolar, motiv pentru care diriginta este profund nemulţumită. Ea are grijă de Ana ca de propriul ei copil. „Este un copil bun, îşi vede de treaba ei, este interesată să înveţe şi prinde repede. Am convins-o să meargă şi la şcoală să îşi termine studiile. Chiar am lăsat-o să plece cu câteva minute mai devreme pentru a avea timp să ajungă la teză”, spune ea. O viaţă trăită în lipsuri şi neputinţa familiei sale în faţa vicisitudinilor au determinat-o să se gândească la un al doilea loc de muncă. De aici, însă, apare un întreg lanţ cauzal. Tânăra ar fi nevoită să se transfere la fără frecvenţă, ceea ce ar însemna nişte bani în plus. Acest lucru nu pare să o sperie ci, dimpotrivă, îi dă mai multă încredere în forţele proprii şi o ambiţie nelimitată. Diriginta confirmă: „Am încredere în ea, are forţă de muncă. Este unul dintre motivele pentru care am repartizat-o pe acest post”.

Operaţiunea laleaua
Ca factor prelucrător, ziua pe care o petreci la locul de muncă nu diferă prea mult de restul zilelor. Totul se desfăşoară firesc, după un tipar bine stabilit, în care ziua de mâine nu poate aduce nimic surprinzător. Dar, de două ori pe an, mai exact primăvara şi toamna, la oficiul 83 are loc o activitate ce sparge rutina zilelor de muncă. Este o desfătare şi un prilej de încântare pentru tânăra poştăriţă. „Avem contract cu o firmă din Olanda care trimite colete poştale ce conţin bulbi de flori. Sunt împachetate în ambalaje frumos colorate, asemănătoare unui câmp de lalele, ceea ce ne-a determinat să numim această acţiune „operaţiunea laleaua”, ne istoriseşte ea, plină de viaţă, ca şi cum ar fi singura bucurie de care a avut parte vreodată.
La sosirea tirului, întregul oficiu e pătruns de o forfotă de nedescris. Toate angajatele sunt anunţate de apariţia vestiţilor bulbi de flori: „Fetelor, haideţi jos că au venit lalelele”. Operaţiunea de prelucrare are loc în aer liber, deoarece în clădire nu există suficient spaţiu; coletele sunt voluminoase, chiar şi câte 3000 la un tir şi trebuie mânuite cu grijă. Ana este una dintre salariatele care se implică cu trup şi suflet în acest proces. Uitând parcă de responsabilităţile de om matur, trăindu-şi, într-un fel, copilăria pierdută, „asta mică” se simte, chiar şi de două ori pe an, ca în sânul unei familii adoptive, în care solidaritatea şi respectul sunt principii de neclintit. E cheia ce-i deschide uşa spre viitorul la care visează, pentru a-i reda speranţa într-o viaţă mai bună.